Nefericita idee a avut Petru Popescu, atunci cand, la sfarsitul anilor '60 si-a intitulat Prins romanul de debut. Reeditata recent  intr-o colectie ieftina, cartea a intrat in atentia acelei parti de blogosfera unde Promovarea Valorilor Culturale e invocata la fiecare doua propozitii, in ciuda scriiturii indoielnice.

Avem asadar materiale intitulate De ce nu m-a mai Prins Petru Popescu, Am fost PRINS de Petru Popescu, Prins a... surPrins, Petru Popescu – Prins între amintiri necenzurate, Petru Popescu, un Popescu care a prins dar si Lasa-te Prins de Petru Popescu.

In continuare, vom vedea cum suna  cronica "Lasa-te Prins de Petru Popescu". Publicat in revista culturala online Arte, textul semnat de o anume Ioana Bogdana Radu este involuntar foarte amuzant - si totodata specific scriiturii pretentioase si fara continut practicata in mediile online cu pretentii culturale.

Mai intai, o supra-generalizare:

Prins nu este neapărat romanul unei generaţii, cum de altfel a şi fost prezentat, este  un roman care nu are generaţie, limită de vârstă, public vizat. Prins este un roman ce şi-a  câştigat o poziţie în afara oricărei încadrări în timp sau spaţiu.

Exact ca si Micul Print. Sau Cei 3 Muschetari. Sau o brosura cu retete de Jamie Oliver. Ce rost are sa pui un paragraf descriptiv daca descrierea nu contine nimic specific?

Din punct de vedere critic, mai întâi de toate, Prins este un roman care a avut dublu rol pentru Petru Popescu, de trambulină şi de capcană, trambulină pentru că l-a propulsat pe acesta între marii literaturii române postbelice, şi capcană în conformitate cu fundalul social al vremii.

Mai intai de toate, care e punctul de vedere critic aici? Ca romanul a fost o trambulina, dar trambulina era de fapt o capcana? Si asa ajungi o valoare in literatura, propulsat cu trambulina?

Putem sa ni-l imaginam pe Petru Popescu asezand cu ingrijire un exemplar din volum pe podea, apoi flexandu-si genuchii, luandu-si avant si sarind pe coperta… in sus si-n jos, ca pe o trambulina, boing-boing, pana cand ultimul salt l-a propulsat pana la nivelul “marilor literaturii”. Si probabil ca la aterizare si-a scrintit o glezna asa incat trambulina a fost si o capcana.

Mai mult, pe langa ca afirmatia nu are sens, nici macar nu e originala. Al treilea rezultat al unui google search cu titlul romanului e cronica lui George Pruteanu, care spune:

Romanul, venit după nişte plăcute versuri şi onorabile nuvele, a fost o trambulină şi o capcană. Trambulină, pentru autorul proiectat brusc între cei mai citiţi şi cei mai citaţi. (..) Capcană, pentru numeroşi încercători de vorbă lungă, cărora li s-a părut că-i foarte simplu să scrii simplu.

Iata ca promovarea culturii se poate face la o adica si printr-un plagiat.

Personajul se află prins în banalitatea şi fatalitatea destinului său.

Si? Nu asa sintem toti?

În fond nimic special la drama acestui roman, însă tocmai prin această aparentă banalitate, mie mi se pare că atât autorul cât şi romanul se remarcă drept capodoperă.

Aa, deci si autorul e o capodopera? Poate pentru Zoe Ceausescu. Si de ce e romanul o capodopera? Astfel de afirmatii au nevoie si de argumente. Din cauza aparentei banalitati? Adica? Si banalitatea aceea in ce fel e aparenta?

Tot ca şi caracteristici stilistice, se remarcă vitalismul agresiv şi erotismul tineresc, peste care planează permanent un sentiment de camaraderie bărbătească.

Vai, ce alaturari. De cand e sentimentul o caracteristica stilistica? Si ca veni vorba, de cand e camaraderia un sentiment? Si cum face sa planeze?

Autorul are cultul acestei metropole, cu bunele şi relele ei, şi orgoliul de a o cunoaşte intim.

Cum cunosti intim o metropola? Probabil Petru Popecu facea fotografii aeriene atunci cand plana pe sentimentul de camaraderie barbateasca. (Fraza asta e alt plagiat, si autoarea nici nu se mai obosesta sa "puna de la ea". Pruteanu zice: "Autorul are cultul acestei metropole, cu bunele şi relele ei, şi orgoliul de a o cunoaşte intim.")

Fie că se simte îndrăgostit, fie că o face ca pe un lucru fizic, animalic, fără vreun fel de ataşament, Inginerul practică sexul şi are o admiraţie faţă de femei, plină de virilitate şi masculinitate, dar şi o doză însemnată de brutalitate.

“are o admiraţie faţă de femei”? In romaneste obisnuim sa spunem “admira”. Iar virilitatea si masculinitatea sint acelasi lucru.

Un plus de realism îi revine romanului de la relaţiile conturate, de camaraderie, precum cea cu Bibi, care mie mi se pare ca este deşertul, dulceaţa, un deliciu gratuit din partea prozatorului, de fraternitate, fie colective, cu prietenii vechi, fie de iubire.

Aici autoarea a pierdut complet sirul. Oare chiar nimeni de la Arte nu i-a recitit textul? Si delirul continua cu o concluzie opaca:

Este marcantă sinceritatea şi fluenţa lirismului, se remarcă oraşul, iubirea şi prietenia, şi împletirea lor ce pare cât se poate de naturală se încheie după părerea mea nesatisfăcător, dar într-un mod lipsit de sens după cum, mi se pare că miezul dramei este şi el, la fel, lipsit de logică. Sau oricum, lipsit de o logică satisfăcătoare.

Sincer, ma indoiesc ca impletirea naturala se incheie mai lipsit de sens decat cronica asta.  Parca e o mana de sintagme conjunctii si virgule puse la intamplare intre ele.

PS 1:  Cateva cronici sugereaza suav ca Love Story a fost plagiat dupa romanul (netradus in engleza) a lui Petru Popescu:

[Prins contine] o poveste de dragoste care seamănă izbitor de mult cu Love Story, nuvelă publicată întâmplător sau poate nu un an mai târziu de Erich Segal.

sau:

Dacă stăm să ne gândim, Prins apare cu doi ani înainte de Love Story al lui Erich Segal, aşa că...

 

PS 2: Pe site-ul oficial, Petru Popescu are o prezentare colosal de fanfaronica:

After his escape from Ceausescu's Romania made headlines around the world, Petru Popescu took the arduous path of Joseph Conrad and Vladimir Nabokov - writing in English.

PS 3: Nici una din recenziile pe care le-am vazut nu mentioneaza actuala activitate a lui Petru Popescu. Urmasul lui Conrad si Nabokov scrie romane cu adolescente care sint in acelasi timp fotbaliste si varcolaci (varcolace?)