Katie, protagonista celui mai recent film al lui Francois Ozon, lucrează într-o fabrică de chimicale şi îşi creşte singură fetiţa, pe nume Lisa. Cele două trăiesc într-un apartament mic dintr-un bloc semicircular, extrem de modest (şi surprinzător de similar cu o clădire pseudo-luxoasă din Mănăştur). În mod previzibil, Katie cunoaşte un bărbat, pe spaniolul Paco, pe care Lisa îl respinge. Katie rămâne însărcinată şi Paco se mută împreună cu ele. Ozon ne arată aici că a învăţat lecţia hollywoodiană: Katie şi Paco fac sex în toaleta fabricii tocmai când are loc o scurgere de substanţe toxice, pentru ca spectatorul se nu se mire apoi când apar probleme cu copilul. Ricky se naşte sănătos, dar, la câteva luni, îi apar vânătăi pe spate. Katie îl acuză pe Paco că-şi loveşte fiul, iar bărbatul pleacă. Până aici, o dramă de apartament plictisitoare, de nivelul unui film pentru TV: personaje generice care trăiesc emoţii generice şi se ceartă generic.

Ca omul care vede că şi-a făcut bine treaba, Ozon abandonează filonul familiei disfuncţionale şi deschide un altul: Ricky nu e bătut, ci îi cresc aripi. Katie şi Lisa nu par să aibă niciun fel de emoţii în legătură cu asta, ele caută doar soluţii practice. Acoperă pătuţul lui Ricky cu o pătură, pentru ca acesta să nu zboare prin casă, şi îi cos haine speciale cu găuri pentru aripi. Bineînţeles, secretul e dezvăluit spectaculos, într-o scenă în care Ricky îşi ia zborul prin mall, iar presa începe să-i hărţuiască familia. Apare şi un medic bătrân şi bonom, care ne arată radiografii ale aripilor şi expune clişeic neputinţa ştiinţei în faţa miracolelor. În fine, Paco se întoarce, dar Ricky dispare definitiv, lăsând totuşi în urmă o familie fericită.

Filmul e despre tot şi despre nimic: vedem un pic de familie disfuncţională, un pic de depresie, un pic de SF, un pic de stigmat social, dar nu vedem nimic în profunzime. Pare opera unui începător care încearcă  să treacă prin toate „marile teme” în 90 de minute.