Michiel van Erp şi-a intitulat documentarul oarecum impropriu „Angst”. Nu e un film despre anxietate – în niciun caz în registrul celor de pe Discovery sau National Geographic – ci despre şase olandezi a căror viaţă e marcată de tulburări de anxietate şi de încercarea de a le depăşi. În loc de profesori universitari care definesc gesticulând câte un concept sau de animaţii care încearcă să ne uşureze înţelegerea vreunei teorii, „Angst” ne arată oameni care povestesc. Vedem imagini din Amsterdam, locuinţe modeste (fără a fi spectaculos de sărăcăcioase), oameni care se străduiesc să aplice ceea ce le-a recomandat psihologul.
Filonul filmului e dat mai degrabă de biografia protagoniştilor decât de istoria naturală a bolii sau de progresul terapiei. O tânără încearcă să-şi depăşească teama de a fi singură în camere întunecate; o mamă singură nu vrea ca tendinţa ei de a-şi face mereu griji să-i afecteze fiica; o adolescentă face duş ore în şir în fiecare zi; un farmacist şi-a pierdut locul de muncă pentru că se teme să iasă din casă; o doamnă în vârstă suferă de stres posttraumatic după ce a fost atacată de mai multe ori în Venezuela; un bărbat gay, victima unui atac homofob, află că are cancer. Filmul nu se sfieşte să ne arate viaţa lor plenar: aflăm că mama singură s-a îndrăgostit şi vedem înmormântarea bărbatului gay, oricât de puţin par să se lege aceste evenimente de anxietate. Van Erp gestionează elegant selecţia materialului, căci avem senzaţia exhaustivităţii chiar dacă ne rămân ascunse părţi importante din viaţa protagoniştilor (aşa cum regizorul însuşi mărturisea la un Q&A de la TIFF).
Dacă e să regret ceva la „Angst”, acela e elementul estetic. Filmul e, în cea mai mare parte, frust, fără a avea un aer fals amatoricesc. E vorba aici de empowerment, de capacitarea persoanelor cu tulburări de anxietate: miza filmului e să-i auzim pe ei în locul experţilor care îi studiază. E păcat ca un asemenea film e decorat cu cadre „poetice”, cu bălţi în care se reflectă soarele – onestitatea protagoniştilor nu ar fi avut nevoie de ornamente.


2 comments
Tanara care facea multe dusuri, sigur n-a vazut vreo retrospectiva Hanneke?
Ok, serios vorbind acuma: ai mai multe fraze care se cam contrazic. "Nu e un film despre anxietate (...) ci despre şase olandezi a căror viaţă e marcată de tulburări de anxietate"
Asta se mai lamureste din context, dar apoi spui "Filmul nu se sfieşte să ne arate viaţa lor plenar (...) avem senzaţia exhaustivităţii chiar dacă ne rămân ascunse părţi importante din viaţa protagoniştilor". Pai, sau chiar o arata plenar, sau numai sugereaza asta, ca nu e acelasi lucru.
Apoi, cred ca puteai formula ultimul paragraf mai clar. Cand ai zis ca vezi o problema cu elementul estetic, care e frust in mare parte, se intelege ca asta ar fi problema - vreo estetica gen dogma. Abia dupa cateva propozitii precizezi ca de fapt deranjante au fost filmari de UNATC.
Si dincolo de astea, am ramas cu o curiozitate. N-am vazut filmul, dar conceptul mi se pare foarte dubios:
- focalizarea pe anxietati foarte ciudate miroase a exploatare senzationalista;
-faptul ca singurul cu o anxietate mai obisnuita e gay, suna a corectitudine politica pe dos: "vedeti nu e total senzational, am pus si unul normal"
-cel mai dubios moral mi se pare partea cu "Filonul filmului e dat mai degrabă de biografia protagoniştilor decât de istoria naturală a bolii sau de progresul terapiei."
O simpla halca de biografic nu cred ca are cum sa fie insightful umana, pentru ca nu are nici o relevanta pentru nimic, dincolo de eventualul ei senzationalism.
Fara context medical/istoric/pshiologic, etc, etc, simplul biografism e exact la nivelul "mutilat de urs pe canapea la Oprah", adica uaa, uaa, freakul.
Sigur, nu era musai sa discuti in cronica cat de de bun simt/ etica/ etc, e abordarea filmului, dar cumva mi se pare ca prea ai lasat-o in aer. Adica cronica ta s-a terminat cand eu credeam ca tocmai citesc introducerea.
Draga Florin,
Multumesc pentru lectura atenta.
Eu, din pacate, nu am timp sa raspund in detaliu. Vreau doar sa punctez in treacat ca ultimul paragraf e intr-adevar ambiguu -- accept observatia asta fara sa protestez -- si sa-ti dau doua raspunsuri scurte.
1. Raspunsul la o mare parte din intrebarile tale consta in modul in care se editeaza un documentar, mai exact, prin colaborarea unor experti (atat in cinematografie cat si, in cazul de fata, in sanatate mentala) si a protagonistilor. Cei care au vorbit despre problemele lor au dreptul de a refuza ca anumite imagini sau informatii despre ei sa apara pe ecran, ceea ce confera filmului eleganta si ii asigura caracterul etic.
2. Cum reuseste filmul sa fie convingator cu toate lipsurile estetice? Cum poate fi onest daca e cenzurat? Cum poate vorbi clar despre anxietate fara a prezenta teorii? La toate astea cred ca iti poate raspunde -- oricat de cliseic ar suna -- numai filmul. Poate ca un documentarist ar putea depista tot felul de trucuri prin care van Erp a reusit toate astea, dar eu nu pot decat sa te trimit la film.
Numai bine,
Sebi