Nu am ţinut neapărat să mă duc la TIFF şi nici să văd în premieră Caravana cinematografică a lui Titus Muntean. Însă, din motive clare (mie) am ajuns să parcurg cele 140 de minute ale filmului cu mult interes.

Mi-am făcut loc printre cinefili şi am reuşit să intru în cinematograful Republica din Cluj. Pe drum, bineînţeles, am fost agasat de mai mulţi „volunteer” TIFF care îmi ofereau, cu un zâmbet artificial, tot felul de hârtii sclipitoare şi bilete la marea tombolă de la final. Drăguţ.

Sala cinematografului îmi arată de ce a fost păstrat numele de Republica. Ecranul e în formă arcuită, flancat de cortină şi de sistemul audio, adică nişte boxe imense care pot duce sunetul la un nivel aşa de înalt încât îl distorsionează, valuri de scaune roşii (chiar confortabile, trebuie să admit), iar deasupra, agăţate de tavan atârnau unele forme rotunde din metal de culoarea cuprului şi bombate în centru. Dacă ar căzut, m-aş fi ales cu un sombrero superb.

După ce lumea s-a aşezat au fost prezentaţi actorii şi regizorul. Au intrat în sală pe ritmul aplauzelor spectatorilor, după care au fost aliniaţi în faţa ecranului şi prezentaţi pe rând. Acest fapt mi se pare destul de deplasat. Sunetul aplauzelor înseamnă o apreciere fonică pe care spectatorul o oferă producătorilor filmului dacă a fost satisfăcut de ce a văzut şi a auzit. De ce să aplaud realizatorii unui film pe care nu l-am văzut încă? Oricum, în timpul prezentării a fost amintit şi compozitorul filmului, Vasile Şirli. Drept urmare, fireşte, am devenit foarte interesat de coloana sonoră compusă de acesta.

Nu vă voi povesti acum filmul şi nici diferite scene pentru că nu e cazul. Când am ieşit din cinematograf mi-am dat seama că a meritat şi chiar îl recomand. Pe scurt, Caravana cinematografică este o comedie cu final mai puţin comic. Să scrie criticii de film mai mult despre el, eu mă voi ocupa de muzică!

Odată ce a început filmul, mi-am dat seama că sistemul audio, care părea improvizat, va ajunge uneori să dăuneze dialogului şi în special muzicii, ce mă frământa pe mine. Îmi dau seama că am avut dreptate când îmi amintesc ce greu s-au obişnuit timpanele mele cu vibraţiile violente ale sunetul eliberat de boxe. Nu stăteam lângă boxe, ci la o depărtare sănătoasă de ele – spre norocul meu pentru că dacă nu şi acum mi-ar ţiui urechile.

Muzica a început, după cum era de aşteptat, cu un ritm foarte vesel explicând o stare foarte optimistă. Vasile Şirli a ales să folosească în continuare diferite variaţii ale unei compoziţii pentru mai multe scene. Singurele scene, însă, care nu au avut nimic optimist sunt o scenă puţin emoţională şi finalul. Caravana cinematografică are un număr relativ mic de personaje cu caractere diferite şi introducere treptată. O situaţie excelentă pentru compunerea de teme pentru fiecare personaj. Compozitorul a ales să nu facă asta, din păcate.

Drept urmare, personaje cu caractere diferite lăsate fără teme proprii. Există momente (scene) în care tema ar fi avut un impact decisiv în crearea legăturii directe dintre personaj şi public. Spre exemplu, momentul în care plutonierul Gică Atanasiu aleargă după Tavi, comisarul responsabil cu propaganda, el cade, se ridică şifonat şi îl urmăreşte în continuare. Momentul ar fi fost ideal pentru rularea temei plutonierului.

Datorită lipsei acestor ştampile muzicale pentru fiecare personaj alăturată orientării spre a folosi variaţii ale aceleiaşi compoziţi pentru diferite scene şi nu pentru întregul film se produce în cazul Caravanei cinematografice ceva frecvent întâlnit în muzica de film românească. Muzica este compusă pentru scene şi nu pentru film. Aş putea merge mai departe şi să spun că muzica a fost aleasă pentru moment, dar pentru aceasta cititorul ar trebui să vizioneze filmul şi să fie puţin atent la intervenţia muzicii în imagine.

Totuşi, pentru a menţine un oarecare echilibru în critica mea asupra coloanei sonore, trebuie să menţionez că filmul s-a descurcat relativ bine şi fără ea, dar în acelaşi timp senzaţia că ar fi incomplet rămâne. Dar din moment ce compozitorul a ales să compună pentru scene şi nu pentru întregul film, muzica devine la rândul ei redundantă în exact acele momente în care este introdusă, excepţie făcând începutul filmului când este prezentată viitoarea atmosferă.

Dacă personajele ar fi avut şi teme, iar acestea folosite cu grijă şi incorporate inteligent, filmul ar rămâne fără îndoială în amintirea spectatorilor. În orice caz, Caravana cinematografică merită vizionat şi apreciat.

TIFF trebuie să premieze muzica de film!