Se poate ca am ajuns sa acceptam, in mare, ca stilul si substanta sunt totuna, dar macar o unda de regret ne poate trece ca o poveste promitatoare ca A Single Man s-a inecat, in cele din urma, in (admirabila in sine) galanterie regizorala/scenografica.

George Falconer (Colin Firth) e profesor de literatura in Los Angeles-ul anilor 60. Iubitul lui, Jim, moare, lasandu-l singur dupa o relatie de 15 ani. Inceputul filmului e santajist de bun, cu George narandu-ne niste vorbe despre viata in timp ce viseaza la Jim/se plimba prin a sa casa-fantezie, parca scoasa din cel mai luxurios catalog de case Razboiul Rece chic. Firth joaca perfect rolul unui barbat moderat, rezervat, pliat peste o suferinta “de interior” greu de dus; de altfel, George planuieste sa se omoare. Stam cu George si-l asteptam sa-si zboare creierii si ne place de el; il vedem la scoala, unde nu e prieten cu nimeni, dar e respectat, il vedem tinand o mica prelegere despre vina/frica/societate pornind de la un citat din Huxley (bine, in total discursul e cam subtire, dar e din nou meritul lui Firth de a-l livra sobru-sprinten), il vedem flirtand si consiliind un latino lover cazut din avion cu gandul de a fi noul James Dean, il vedem dansand si fumand cu Charly(Julianne Moore), prietena lui de-o viata, o divortista de profesie care se machiaza strident dupa care sta singura zile intregi ascultand placi cu Gainsbourg. Dar de dupa astea nu se iveste nimic; pe George il scapam din mana pentru ca se iveste, de dupa fiecare mobila fin aleasa si de dupa fiecare garderoba impecabila/calofila, goliciunea esentiala a regizorului Tom Ford, un creator de moda (am inteles de “talie mondiala”) ajuns cineast.

Ford cauta sa faca o substitutie care ajunge sa dureze tot filmul; aceea de a inlocui emotii/stari cu set piece-uri calofile cu texturi, tesaturi, lemn scump si multe (bruiant de multe) torsuri si funduri de baieti frumosi. E un procedeu corect in gramatica filmului de a nu spune “veselie”, ci de a arata doi copii jucandu-se intre mingi colorate, dar Ford o face tot filmul si in cele din urma isi arata viciul de a inveli totul intr-o aura de reclama la ceva italienesc scump. Nu stiu daca Ford atata stie sau o face intentionat, crezand ca a dat de aur, dar cu siguranta reuseste sa transforme filmul intr-o expozitie despre metoda (care nici macar nu e a lui, ci a lui Wong Kar Wai, cel mai probabil) in loc sa-i dea lui George toata libertatea necesara pentru a-si canta amaraciunea. Insist pe asta pentru ca Firth e perfect, e atat de rar in rolurile “de azi” sa poti sesiza nuante si nivele de interpretare doar din miscari din ochi, postura corporala si schimbari de ton. De exemplu, despre Jim nu stim nimic, din flashbackuri aflam/vedem doar ca e un baiat frumusel care citeste Breakfast at Tiffany's si invidiaza cainii pentru libertatea lor, adica tot la fel de non-complicat/sarmant ca o studenta la Litere fana Nightwish si Salman Rushdie. Jalea lui George pare atunci inconsistenta; jeleste dupa ce? Un barbat frumos? O fi George atras doar de trupuri ? (ca Ford sigur e, la cum le filmeaza). Ford filmeaza oameni ravasiti si bucatarii middle class cu aceeasi devotiune care pare sa ascunda mania de a filma lucruri perfecte cu film scump, in loc sa permita, la urma urmei, o drama consistenta. Totusi, daca e sa-si asume superficialitatea cumva, Ford o face bine si impresionant, caci e clar ca nu e un calofil de duzina. In afara de niste treceri bruste de la un tip de saturatie la altul (care poate or fi motivate de plot, nu mi-am dat seama), Ford stie filma sec si splendid. Totusi, nu i se poate scuza tipicaria de publicitar stantata peste o poveste cu asa mult potential si mai ales peste un George/Firth atat de articulat si clar in expozitiune. De aceea, Ford e mai aproape de Michael Bay decat de autheurii asiatici si europeni pe care-i emuleaza; orice-i trece prin fata camerei e brusc cura de ingrasare vizuala, suprimand orice intentie de “a vedea dincolo de” pe care vreun biet privitor si-ar dori-o.