Chiar si un negru cu intelect de limita, carente de vorbire si scriere, cantarind 150 kg intinsi pe 2.10 metri inaltime poate ajunge un erou american. Asta, sigur, daca e salvat la timp de o alba bogata si crestina.

Filmul e bazat pe o carte de non-fictiune despre Michael Oher (actualmente fotbalist la Baltimore Ravens) si despre familia alba/crestina/indatorata-secular-fata-de-negri/sensibil bigota care l-a luat pe Big Mike de pe strazi si i-a dat un rost in viata: sa placheze alti afro-americani in reprezentatii de fotbal american (care e cea mai comuna distractie sudist-crestina in America, pe langa conventii National Rifle Association).Desi filmul ar trebui sa fie despre un unlikely hero-Big Mike- care-si depaseste conditia si primeste recunoastere publica, de fapt accentul e pe Leigh Anne, o sotie de patron din sudul extrem(adanc?), care locuieste intr-o vila “plantatie de bumbac” chic si are 2 copii inscrisi la un colegiu catolic exclusivist. Intr-o seara, ea il gaseste pe Big Mike (care abia dupa 70 de minute de film reuseste sa bolboroseasca:”nu-mi mai spuneti Big Mike”, cerand sa I se spuna pe numele alb-Michael), umbland in pantaloni scurti printr-o furtuna. Pentru ca Dumnezeu si restaurantele sotului i-au dat atatea, Leigh Ann il ia pe Mike acasa, ii cumpara haine, il da la scoala (unde ea si inca o femeie mieroasa insista “Michael nu e prost, Michael nu e prost” desi baiatul deseneaza vaporase pe marginea hartiei de examen) si, in cele din urma, ii gaseste un rost in viata: sa fie fundas in echipa de fotbal american a liceului.

Big Mike e strain in propriu-i film. Practic, in 126 de minute de film, el nu ia nicio decizie. Michael e de fapt plastelina din mainile unor filantropi albi bogati (filmul fiind o canonizare nerusinata a spiritului caritabil alb). Michael e definitia negrului cu o sansa sa fie ceva (spre deosebire de traficantii de droguri penibil conturati din fostul lui cartier), asta neputandu-se realiza fara interventia semicelesta a unor albi. Si albii ii dau tot ce au ei de oferit:masini, mancare, religie si o foarte poleita-cu-truisme filosofie de viata. Filmul nu are conflict, nu are teza, ci e doar un tear jerker de un cinism primitiv, si anume ca albii se lupta sa indrepte lumea negrilor pe care tot ei au numit-o si instaurat-o ghetou. Michael e, sa nu ascundem, prost gramada. Nu intelege cum functioneaza lumea albilor si ce loc are in ea. Nu intelege regulile fotbalului american. Nu intelege ce e un buletin de identitate si isi petrece timpul liber cu copii de 10 ani, pe care-i da in balansoar. Tot ce are el (atribut pentru care americanii au un test scolar) e un indice inalt de protectivitate. E un dulap cu inima mare care-si apara apropiatii. Doar asa ajunge el un mare fundas- Leigh Anne ii explica cum “echipa e familia ta” si INSTANT (dupa ce se facuse de ras la antrenamente) Michael face placaje perfecte- doar pentru ca are pe cine proteja.

Singurul lucru care, din pacate, salveaza filmul de la o binemeritata executie publica e jocul Sandrei Bullock. Dupa rusinile rom-com din prima parte a lui 2009 (All about Steve si The Proposal), Bullock joaca perfect, cu emotie/umor in balans ideal. Daca tot avea de gand sa si joace ceva in cariera ei, putea macar sa aleaga sa n-o faca intr-un film de propaganda al milosteniei sudiste. Personajele secundare (Mike prin excelenta e secundar-chiar si pe generic e al treilea nume, desi filmul e despre el!) joaca plat, preponderent inimos-comic in jurul ursului negru si blajin din sufragerie. Filmul e atata de neatent la detalii (absorbit fiind de mesajul snob/faux umanitar) incat are si o scena homoerotica neintentionata, de toata frumustea- un antrenor de colegiu (batranel, in forma, par alb, tricou polo) se uita la o inregistrare cu Michael asudat, tabacind pe cineva si spune pe o voce joasa “il vreau pe pustiul asta”.