Ceea ce Jordan Scott (fiica lui Ridley Scott) a vrut cu filmul asta e ceea ce, fatalmente, a vrut orice regizor debutant: sa spuna ce e viata. A pus mana pe un roman de divan (scris de Sheila Kohler), pe Eva Green si (deloc de ignorat) pe suportul banesc al lui papa. 

Actiunea are loc intr-o scoala de fete, in Anglia anilor 30. Miss G.(Eva Green) e singura profesoara progresista din corpul profesoral parca scos dintr-o parodie victoriana. Fetele ei au privilegii sporite pentru ca sunt in echipa de inot. Sigur, inotul e prima metafora primitiva a lui Scott; fecioarele de 13-14 ani sunt lasate sa se balaceasca in voie in apa (regizoarea filmandu-le de sub apa, mic tribut pentru pedofilul de pretutindeni), descoperindu-si corpurile si senzualitatea in singurul mediu neconstrictiv din preajma. In seri bine alese, Miss G. permite chiar sesiuni initiatice de inot in pielea goala. Fetele mai primesc tigari, dulciuri pe sub mana si povesti sfruntate despre barbati, elefanti si aventuri in India si Africa. Voluptatea pornografica cu care Miss G. povesteste si traieste e un semnal arhitransparent cum ca minte; nicaieri in cinema un fanfaron care se bate cu pumnii in piept nu a sfarsit altundeva decat in noroi, in hohotele audientei. De ce minte? Cum a ajuns unde e mintind? Pe Scott n-o intereseaza.

La internat vine si o tanara printesa spaniola, Fiamma, care pare sa fi trait parte din experientele pe care studentele lui Miss G. (si chiar Miss G.) le viseaza doar in dormitoare, avand astfel o anumita noblete specifica celor care au trecut de febrilitate. Nou venita e, in ciuda localnicelor, o femeie, pe cand toate celelalte sunt vagi ciorne: tipa agresiva, cea pasiva/dominabila, grasuta pofticioasa sau neindemanatica. Din vorbele lui Miss G. ele vor necesita doar un penis(chiar asa!) pentru a se transforma in femei independente si aventuriere; printesa le dovedeste ca senzualismele de debut sunt doar o etapa usor de uitat in calatoria pe care ele oricum o vor rata (sfarsind, probabil, in a fi acele neveste britanice ale anilor 50, care-si fac avorturi cu soda caustica prin hambare). Sigur, putem s-o simpatizam pe tanara nou-venita, e singurul personaj cu putina adancime (chiar si ca joc, dandu-i “clasa” Evei Green, care pare sa nu poata depasi interpretativ lamentabila sceneta “The Dreamers”). Celelalte personaje si situatiile pe care si le creeaza sunt doar niste plansete de mucava a doua filoane narative primitive: dorinta si vina. Alaturi de razbunare, cred ca formeaza tripleta de aur a filmelor banale, putand practic anima personaje oricat de ignorabile in decoruri asemenea.

Dar simpatia pentru Fiamma tine abia pe o jumatate de masea; lumea in care e abrupt aruncata (de un tata-scuza pe care nu-l vedem sau intelegem) e mult sub ea si nu face decat s-o consume. Ea nu are vreo sansa sa evolueze, sa schimbe lumea din jur si sa caute/sugereze acel sens (atat de rar in cinema azi). Filmul e,finalmente, executia Fiammei de catre bestii desenate cu cazmaua de Scott si Kohler.