Mark Lily tocmai s-a mutat în New York şi lucrează ca asistent social. Colegul lui de apartament e un zombi, iubita lui e un demon, iar cei pe care îi asistă sunt roboţi, creiere, caracatiţe vorbitoare. Firma pentru care lucrează  (şi unde iubita-demon îi e şefă) are scopul oficial de a-i ajuta pe imigranţi să se integreze, dar Mark e de fapt singurul care nu încearcă să-i trimită cât mai curând la închisoare. Aşa începe episodul pilot al Ugly Americans, un serial de animaţie de la Comedy Central.

Monştrii funcţionează ca o imagine grotescă, hiperbolizată a minorităţilor americane. Metafora e cu atât mai explicită cu cât fiinţele preluate din toate genurile (SF, horror, fantasy) încearcă efectiv să devină cetăţeni americani şi trec printr-un proces de asimilare cât se poate de realist. Monstrul ca imagine a „celuilalt” nu e o noutate, dar e totuşi remarcabilă limita la care scenariştii au dus această metaforă: aproape fiecare imigrant e unic, ei nu împărtăşesc între ei nici măcar legile biologiei sau ale fizicii. Fiecare personaj, fiecare situaţie, fiecare relaţie are o logică proprie. Oricând personajele se lasă furate de vreun automatism cotidian, apare cineva care să-l demonteze: ajunge să mângâi un copil pe cap ca să apară mama care te atenţionează că-i atingi zona genitală.

Incertitudinea permanentă creată de imigranţi e pivotul poveştii. Străinii sunt omniprezenţi. Sunt radical diferiţi atât între ei, cât şi faţă de oameni. Nu sunt nici invadatorii ostili din filmele horror, nici străinii „superiori” din unele filme cu imigranţi. Niciodată nu e clară specia celor cu care se vorbeşte (oare ce este omul cu cap şi aripi de porumbel?), numărul lor (o fiinţă care se declară a fi o singură entitate deşi pare a fi o pereche de gemeni siamezi), şi nici măcar prezenţa lor fizică (colegul lui Mark putând fi prezent doar în hologramă). Drept urmare, viaţa cotidiană e un şir de gafe. Vocea demonică a iubitei îl sperie pe Mark, deşi ea vrea să-l excite; femeia cu gura în locul vaginului nu poate vorbi decât dacă deschide şliţul blugilor; iar zombiul dependent de creier uman se dovedeşte a fi un angajat nepotrivit pentru un institut de neuroştiinţe.

Câteva lipsuri nu pot fi trecute cu vederea. Pe de o parte, umorul e de o calitate inegală. Situaţiile create de „imigranţi” ar fi fost suficient de amuzante în sine, poantele de tip „Seinfeld” sunt inutile. Pe de altă parte, substratul politic e pe alocuri îmbrăcat în metafore-clişeu, cum ar fi poliţistul xenofob sau diavolul corporatist. Din nou, codificarea e inutilă, odată ce se vorbeşte deschis de imigranţi, cetăţenie, discriminare.

Ugly Americans ar putea fi un produs queer/postmodern prin excelenţă. Un serial despre indeterminarea care nu se mai poate mătura sub preş, despre o modernitate care sucombă fără ca cineva să pară prea nefericit.