Argintul este o legatura culturala pe care mirunii o au cu una dintre marile lor pasiuni pret-a-porter: anii '20-'60. Desigur, argintul este si o resursa de fronda; in acceptiunea populara, aurul si argintul sunt adversative ca si semnificatie sociala- astfel mirunii se diferentiaza de “manelistii” si “bekalienii” care poarta lanturi de aur si asa-zise ghiuluri. In schimb, ei prefera sa poarte inele si lantisoare de vaga inspiratie gotica/baroca/art deco, de regula prost finisate, cumparate din magazine gen King Art sau de la comercianti ambulanti (ce-i drept, o data cu aparitia zborurilor low cost si a hostelurilor, mirunii pot acum sustine ca au bijuterii luate de la Barcelona sau Atena, “dintr-un shop mic mic de pe o strada mica mica”). 

De asemenea, mai ales mirunele care incearca sa emuleze un look specific perioadei interbelice considera ca argintul este mai potrivit ca accesoriu pentru bluzite cu broderie, espadrile cu floare si coafuri a la Maya Deren (care e un fel de Amelie Poulain, atata doar ca a existat cu adevarat). Una dintre conditiile necesare pentru ca un accesoriu de argint sa fie pe placul mirunilor e sa fie (sau sa para) vechi; pentru multi e cunoscut tropul “argintaria bunicii”, luat literal de cei mai multi dintre miruni- nu putine sunt cazurile de mirune care-si prezinta bijuteriile drept “primite de la buni (meu)”. In grupul de obiecte din argint colectionate&expuse intra si lingurite, cutiute poleite, cutite de corespondenta (cunoscuta fiind apetenta retro a mirunilor pentru posta conventionala), ceasuri ori obiecte de scris.

Sigur, nu trebuie sa ne miram de faptul ca cei mai multi dintre miruni prefera asa-zisul “argint murdar” poate pentru ca, daca mi-e permisa o speculatie, considera ca specia comporta o oarecare noblete neapreciata de “mainstream”-ul orbit de bling bling (insurire valabila atat pentru argint, cat si pentru ei insisi).