Hainele plebeului sunt funcţionale: o necesitate, un bun tranzacţionat, un bun de arătat. Îmbrăcămintea e parte integrantă din cumpărăturile făcute la mall, ceea ce influenţează stilul vestimentar al plebeului mai mult decât propriile gusturi.

Din garderoba plebeului fac parte:

• treningul sintetic, cu textură de bumbac sau de fâş, de preferinţă cu două dungi albe de-a lungul mânecilor şi pe laturile pantalonilor;
• haina de fâş, umflată cu vatelină;
• adidaşii la preţ de pantofi de gală;
• tricourile cu texte şi alte imprimeuri;
• cămăşile -- plebeul le consideră elegante în sine, indiferent ce culoare au sau cu ce sunt asortate;
• ţinuta de birou, pe care abia aşteaptă să o dea jos când ajunge acasă, întrucât constă într-un sacou/taior prost croit şi o cămaşă prea mică;
• bijuteriile, atent segregate pe sexe: lănţişor de aur pentru bărbat, cercei şi inele pentru femeie;
• hainele de ocazie, la fel de incomode ca acelea de birou, dar mai lucioase;
• fesul, deşi plebeul preferă capul descoperit;
• blugii, a căror pânză e paradoxal mai comodă ca stofa;
• în fine, orice se vinde la hypermarket.

Combinaţiile vestimentare nu sunt pe măsura garderobei: plebeul ştie destul despre modă ca să nu fie strident. Hainele bune sunt comode şi scumpe. De aceea, ţinuta lui e doar ternă, iar lipsa lui de discernământ stilistic e mai degrabă deprimantă decât amuzantă. (Nu aş putea să râd de un grup de plebei -- un miriapod cu blugi clasici şi adidaşi albi -- aşa cum râd de un singur mirun cu eşarfă şi tenişi.)